Parcul cu P+10

Un editorial scris de Adrian Georgescu, despre Parcul cu Platani:
"Sportul bucureştean are deja doi jucători eliminaţi în meciul pe viaţă şi pe moarte cu imobiliarele

Bunicul a ţinut toată viaţa cu Progresul. Nu ştiu de ce şi chiar dacă ar fi trăit mai mult, nu cred că aşa ceva se poate explica. În plus, cei dinaintea noastră ţineau altfel cu echipele lor. Nu se organizau în grupuri, facţiuni sau brigăzi, nu vandalizau tramvaie, nu se întîlneau înaintea meciurilor să se bată. Erau prea bărbaţi pentru asta. De exemplu, făcuseră războiul.

Bunicul a murit înainte ca tribunele de metal să fie luate pentru construcţia stadionului Victoria. Nu şi-a văzut echipa favorită ajunsă în Divizia C sau jucînd pe alte stadioane, ca un cuc al fotbalului românesc. Cînd, după Revoluţie, Progresul a revenit în A, doar o mînă de oameni mai era în tribună. Prea puţini pentru o societate care învăţa să numere şi care se agaţă de acest gest ca de unicul mod de viaţă posibil, uitînd că istoria tratată ca afacere nu e niciodată o investiţie rentabilă. Spectatori, datorii, plăţi, balanţe, la final tragem linia, iar dacă dă cu minus radem.

Un comunicat al BNR precizează că se va desfiinţa doar clubul sportiv, nu şi cel de fotbal. Să nu ne păcălim însă. E o chestiune de timp. În 1865, Cuza a donat prin decret domnesc terenul primei grupări cu caracter sportiv din România, “Societatea de dare de semn”.

Astăzi, sportul nu prea mai dă semne de viaţă, zace pe un pat de spital, doctorii finanţelor vin la capătul patului, consultă fişa, clatină uşor din cap şi trec mai departe. Nu sînt şanse. Nu sînt bani. Nu e timp. Ca şi Stadionul Tineretului, un alt spaţiu dăruit de un domnitor bucureştenilor pentru a face sport, Parcul cu Platani va fi, la un moment dat, decuplat de la aparate.

Am văzut în ultimii ani cum înaintează cartierele rezidenţiale în Bucureşti: îşi fac loc încet, iţindu-şi umerii de un alb strălucitori printre blocurile vechi, aşază, ca din greşeală, un picior de piatră peste un parc, următorul pas striveşte o bază sportivă, apoi o talpă cade peste o buză de lac. Înaintează inflexibile ca nişte trăgători scormonind o pădure după fugari şi pînă la urmă vom ieşi toţi cu mîinile ridicate.

Ce tragică ironie: să dispari din cauza ideii cuprinse în numele tău, aşa cum este ea azi înţeleasă în România. Este progresul miilor de ţevi de eşapament şi al muşuroaielor de blocuri, de sedii bancare, al trotuarelor îngustate, al copacilor tăiaţi pentru a face loc unui borcan de zece etaje. Calculăm doar miile de euro ai metrului pătrat ultracentral, nu şi cît ne costă azi o respiraţie în Bucureşti, acest vast cimitir în care omul valorează mai puţin decît locul pe care-l ocupă. Înaintăm în continuare pînă ce ne vom trezi cu spatele la zid.

Şi va veni o liniştită seară bucureşteană, cînd “Los Platanos” îşi vor căuta stadionul printre complexe rezidenţiale, dar atunci trompeta lor va suna ca un banal claxon.

de Adrian Georgescu; sursa: www.adriangeorgescu.ro