Scurtă istorie a Parcului cu Platani

Vă prezentăm în continuare un fragment din cartea monografica a clubului CS Progresul Bucureşti, scrisa de Valentin Căltuţ, în care se vorbeşte despre istoria locului ce azi poartă numele de "Parcul cu Platani":


"(...)Răsfoind documentele vremii aflăm că în luna decembrie a anului de graţie 1865 Alexandru Ioan, Cuza Vodă a donat printr-un Înalt Decret Domnesc o suprafaţă de teren de 18 hectare cuprinsă între actualele “Dr. Staicovici” şi “Dr. Lister” Societăţii de Dare la Semn Bucuresci”, prima asociaţie sportivă din ţara noastră ce fusese fondatǎ cu 3 ani înainte. Ulterior, curtea s-a împărţit în două parcele distincte. În faţă (zona terenurilor de tenis) a luat fiinţă, în 1912, TCR-Tenis Club Român, iar în spate (unde se află terenurile de fotbal) a rămas “Societatea de dare la semn”. Mai precis, la porumbei. Astfel, pe actualul teren de antrenament erau aşezate casete cu porumbei. De la fiecare casetă pornea câte o sârmă lungă de 50 de metri, către standul de tragere, care era situat pe locul actualei clădiri ce găzduieşte sala de forţă, precum şi vestiarele Centrului de Copii şi Juniori. Procedeul era foarte simplu: se trăgea de sârmă, casetele se deschideau, porumbeii işi luau zborul, iar trăgătorii ţinteau asupra lor. Se mai povesteşte că odinioară, nu departe de locul pe care s-a ridicat în 1975 superba arenă de tenis de câmp, fuseseră plantaţi la o distanţă de 25 de metri unul de celălalt doi copaci, cu scopul evident de a delimita o aşa-zisă alee pentru duel. Probabil că aici tinerii din înalta societate îşi rezolvau pe teren diferendele, spălându-şi onoarea cu ajutorul pistoalelor şi asistaţi de martori. Putem adăuga că în timpul Primului Război Mondial, aici a funcţionat poligonul de tragere al Şcolii Militare. În partea dinspre str. Dr.Staicovici a parcului, cum spuneam, îşi desfăşura activitatea TCR Bucureşti, care, în afară de tenis, avea şi secţii de rugby şi sporturi de iarnă (hochei, schi). Mai târziu, echipa de hochei a fost preluată de Bragadiru. Completând turul de orizont, ar mai trebui menţionat faptul că, în deal, se situa fabrica de bere “Oppler”, apoi GIB, iar în spatele acesteia se afla Ştrandul Izvor, amenajat încă din 1936 şi socotit la acea dată o mare realizare a tehnicii.

În 1939, a luat fiinţă la ANEF, facultate amplasată în imediată vecinătate, unde era şi stadionul cu acelaşi nume (devenit mai târziu “Republicii”), catedra de tenis. Întrucât aceasta nu avea o bază proprie, a fost nevoită să închirieze de la TCR cele două terenuri aflate aproape de intrarea în club. Terenuri de pământ, care ulterior au fost acoperite cu zgură roşie. Tot în 1939, profitând de faptul că cele două terenuri erau libere multe ore pe zi, o serie de copii din cartier, veniţi din preajma fostului Institut Zootehnic, au început să joace tenis pe apucate, printre ei aflându-se Ştefănel Angelescu, surorile Irina şi Natalia Todorovschi, care peste ani au făcut parte din lotul naţional de tenis al României. Acestea au fost, de fapt, începuturile Centrului de Tenis pentru Copii şi Juniori de mai târziu, centru care funcţionează şi astăzi. A urmat cel de-al Doilea Război Mondial, în timpul căruia TCR şi-a încetat activitatea. Conflagraţia n-a afectat numai frontul, iar în Bucureşti n-a avut de suferit, cum cred mulţi, doar zona din vecinătatea căii ferate, Giuleşti-Podul Constanţa. Bombe au căzut şi pe cele două terenuri din stânga arenei principale, gropile fiind astupate prin eforturile tinerilor din Şcoala Militară de Educaţie Fizică.

După încetarea războiului, TCR şi-a reluat pentru scurt timp activitatea, mai precis până în 1948, când a fost desfiinţat. Deh, conform concepţiei sovietice, însuşite automat de potentaţii de la noi ai acelor ani, tenisul intrase în categoria sporturilor practicate, vezi Doamne, de fosta clasă avută, de cei îmbogăţiţi din sudoarea poporului, cum suna un slogan taman bun să aţâţe masele... Să fi îndrăznit pe atunci să prezici că, într-o zi, România va deveni faimoasă în lume prin strălucirea unor tenismeni numiţi Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, riscai, probabil, o pedeapsă mai mare decât dacă...ai fi ascultat Europa Liberă!... N-aveai ce face, asemenea aberaţii le-au fost date să trăiască generaţiilor de atunci. Dar istoria are revanşele ei diabolice, chiar dacă târzii. Sau, ca să ne raportăm şi la religie, vorba Domnului Isus, reprodusă într-un verset din Biblie, “Adevărul iese întotdeauna la arătare !“ : şi de mentalitatea sovietică a anilor ‘50 a râs mai târziu în hohote generaţia lui Evgheni Kafelnikov şi a Anei Kurnikova, măcar prin aceea că în 1997, la un “Grand Prix“ organizat la Moscova, sala olimpică a gemut de omenire, iar în loja de onoare a ţinut morţiş să fie prezent însuşi “Ţarul Boris Elţin“...

În momentul desfiinţării TCR-ului, din câte susţin documente şi martori ai evenimentelor, Banca Naţională a cumpărat întreg parcul de la “Societatea de Dare la Semn”. Palma s-ar fi bătut contra sumei de un miliard de lei, plus Poligonul Tunari.

Pentru a înţelege însă mai bine împrejurările în care a apărut clubul BNR Bucureşti, e musai să cunoaştem câte ceva despre evoluţia fotbalului bucureştean în Cotrocenii de odinioară. Prin anii 1925-1935, pe fostul Bulevard Elisabeta, în apropiere de Podul Ştirbei Vodă, existau două terenuri de fotbal cu tribune, peluze şi vestiare, construite din lemn. Unul se numea “Romcomit” şi aparţinea clubului cu acelaşi nume, iar al doilea era bine-cunoscutul “Venus”.

Primul avea o capacitate de circa 3000 de locuri, terenul gazonat, iar în incinta sa se mai aflau încă două terenuri pentru tenis de câmp şi un restaurant cu terasă de vară. Pe terasă boiereau mese şi scaune din pai gros de bambus, cu pitoreşti umbrele colorate. Romcomit, devenit ulterior Juventus, era un club al eleganţei, aparţinând Băncii Italo-Române, club condus de un mare iubitor al sportului, Alfonso Brunelli. Pentru protipendada Bucureştiului, prezenţa la aceste manifestări sportive însemna un adevărat eveniment monden. Spectatorii veneau la “match”-uri în costume elegante, în ton cu moda timpului, parfumaţi şi însoţiţi adesea de familiile lor. În pauze, onor asistenţa se respecta cu diverse specialităţi de coniacuri fine, vermuturi, cointreau-uri, iar copiii consumau “cassata napoletana”. În aer pluteau miresmele exotice ale ţigărilor Golf şi Virginia, din difuzoare se înălţa vocea de miere a lui Nicu Leonard. Totul era luxos, de bun-gust, confortabil, iar echipele se străduiau să nu rămână mai prejos, oferind prin jocul lor veritabile spectacole. Alături de jucătorii români A.Creţeanu, Em.Vogl, I.Oană, M.Neacşu, E.Iordache, V.Naciu au apărut în această ambianţă aristocratică şi câţiva stranieri, precum Lipizer, Lacki, Brauckler, Zvolenski, Palmer, Brandabur, Moretti. Iar dacă era să fie eleganţă, apăi era de la A la Z: echipa se remarca imediat şi prin tricourile pe care roşul şi albastrul erau dispuse în şah, prin jambierele şi chiloţii de un albastru electric. Să nu se creadă însă cumva că la Juventus moda trona pe primul loc, iar restul conta mai puţin. De altfel, nici nu ne-ar lăsa istoria să comitem o asemenea eroare. Echipa a disputat numeroase partide în compania unor renumite formaţii europene, cu rezultate care nu s-ar putea spune că au făcut-o de râs, din contră. După reorganizarea FRF din 1930, Juventus s-a situat printre echipele de frunte ale vremii, lăsând amintiri de neuitat prin jocul spectaculos practicat, dar mai ales prin cavalerismul sportiv, prin fair-play-ul cu care înţelegea să-şi dispute pe câmpul de joc şansele.

Cel de-al doilea teren, cunoscutul Venus, a apărut în 1931, lângă podul Ştirbei Vodă, pe locul de astăzi al Tenis Clubului Bucureşti. Arena era constuită numai din lemn, având o capacitate de 8000 de locuri, cu tribune şi peluze fără acoperiş. Terenul de joc, iniţial din pământ şi zgură, a fost ulterior gazonat. Existau şi vestiare improvizate, într-o cabană mică, situată în partea din spate a bazei sportive, care a fost serios reamenajată în 1935, când s-au reparat tribunele, sub care s-au construit vestiare prevăzute cu duşuri, cabinete medicale, încăperi pentru arbitri, precum şi birourile necesare administraţiei clubului. Tot aici fiinţa şi un bufet intim, mult căutat, condus pe atunci de tatăl viitorului mare jucător Silviu Ploeşteanu.

La început, când Venusul nu avea un teren al său, jucătorii se antrenau şi disputau meciurile pe câmpul Federaţiei de Fotbal, situat pe şoseaua Kiseleff, dincolo de Arcul de Triumf, pe locul unde astăzi se află Stadionul Tineretului. Echipa era alcătuită iniţial din studenţi şi liceeni, din tehnicieni, funcţionari, artişti de la Opera Română, ca Nicolae Secăreanu sau Petre Ştefănescu-Goangă. Băieţii apăreau pe teren în tricouri negre, cu o stea albă pe piept, chiloţi albi şi jambiere negru cu alb, echipament procurat din fondurile proprii.

Prin 1930, echipa a fost întărită cu câteva piese de valoare, care, de altfel, au ridicat însăşi clasa fotbalului românesc: J.Lăpuşneanu, M.David, Gh.Albu, L.Sfera, A.Bărbulescu, I.Lupaş, P.Iuhasz, I.Bodola, Gr.Sepi II, K.Humis, N.Gorgorin ş.a.. Jucători unul şi unul, Venusul devenise o forţă! Nu vor putea fi uitate niciodată înverşunatele dispute, din Cupa României sau din campionat, între Venus şi celelalte fruntaşe ale timpului, Rapid Bucureşti şi Ripensia Timişoara. Ar fi de dorit ca frumoasa tradiţie să fie continuată cu aceleaşi succese, cu acelaşi elan de luptă, cu aceeaşi dăruire şi corectitudine, de actuala generaţie de fotbalişti ai cartierului. Adică, desigur, de FC Naţional.

Iar dacă am lămurit cum vine de se leagă povestea cu “Dr. Staicovici”, să încercăm a limpezi cum devine chestiunea şi cu cealaltă “plăcuţă de înmatriculare” pusă ades în dreptul clubului nostru.

Acest arbore domnesc, numit platan

Aşadar, de unde până unde platani în parcul atât de drag inimilor noastre? În parc şi nu numai, fiindcă şi pe “doctorii” din preajmă, ajunşi astăzi străzi, mai vezi, ici-colo, câte un exemplar din superbul arbore. E drept, aceştia de pe urmă, deşi “viguroşi copii ai străzii”, nu au totuşi semeţia celor din interiorul parcului, unde s-au înălţat în voie. Hrănindu-se, menţinându-se falnici şi mereu tineri, probabil şi din bucuria victoriilor bancare, atunci când ai noştri le-au obţinut.

Curios, platanul nu-i un arbore frecvent întâlnit în România, nici măcar în Bucureşti. Mai mult, se pare că, din toată Capitala, în acest cartier al Cotrocenilor i-a priit lui cel mai mult, prinzând şi rădăcini mai bine ca-n altă parte. Deh, os (a se citi lemn) domnesc! Cu menţiunea că nu stă patru, poftim, şapte ani şi pleacă, cum se întâmplă pe la alţii, el, platanul, rezistând decenii în şir tuturor furtunilor, tuturor...alegerilor... Originari din nordul Franţei, din câte susţin botaniştii, câţiva puieţi de platan au fost aduşi în Bucureşti de ambasadori ai domnitorului Al.I.Cuza. Majoritatea n-au rezistat climei noastre continentale. Dar cei care au reuşit (şi iată cum teoria lui Charles Darwin se poate aplica şi regnului vegetal!) să se adapteze la diferenţele de temperatură dintre vară şi iarnă, pe aceste plaiuri mioritice mergând uneori până la 70 de grade Celsius, aceştia din urmă deci, au “câştigat meciul“. Unii boiernaşi ai secolului trecut, îndeosebi proprietarii de păduri, impresionaţi de frumuseţea arborelui, au luat puieţi cu dorinţa de a-i înmulţi şi pe moşiile lor. Se pare că încercarea n-a reuşit la proporţii majore, platanul încăpăţânându-se să-şi păstreze nobilul statut de specie rară, ce refuză...competiţiile de masă. Mai ştii, poate că nu întâmplător Măria-Sa Platanul, şi la propriu şi la figurat “copilul de curte“ al domnitorului Cuza, ne-a ales tocmai pe noi drept reşedinţă..."